Tu. El. Luna. Te-ai ars.

Melancolie de toamna.

        Ploua. Picaturile de ploaie se izbesc cu putere de covorul de frunze moarte. Crengile uscate si ascutite ale copacilor ating cerul cel greu si plumburiu.
        Pe strazile ude vezi doar cateva siluete imbracate in culori inchise, tinand o umbrela si grabindu-se spre casa.
        In mijlocul acestor oameni grabiti se afla el. Un baiat inalt, cu parul auriu precum Soarele, cu ochii cenusii si pielea bronzata si stralucitoare. Imbracat doar cu in hanorac visiniu si cu o pereche de blugi negrii, taiati.
        Sta singur in ploaie, neclintit, uitandu-se parca dupa cineva. Toti cei care trec grabiti se uita ciudat la el, sau dau peste el din greseala. Dar, cu toate astea, el ramane mut, nemiscat.
         Ploaia inceteaza. Soarele isi face timid aparitia dintre norii cei grei. El tot acolo sta. De data asta are o expresie de dezamagire pe fata. Ochii sai nu mai sunt atat de cenusii. Acum sunt tristi si parca lipsiti de viata.
          Scoate din hanorac un trandafir rosu si il lasa sa cada in apa. El pleaca de acolo trist, cu ochii plini de lacrimi, tarandu-si picioarele printre frunze si noroi.
          Un porumbel coboara dintr-un copac si zboara pana la trandafir. Il ia in cioc si pleaca cu el in zbor.