Tu. El. Luna. Te-ai ars.

Melancolie de toamna.

        Ploua. Picaturile de ploaie se izbesc cu putere de covorul de frunze moarte. Crengile uscate si ascutite ale copacilor ating cerul cel greu si plumburiu.
        Pe strazile ude vezi doar cateva siluete imbracate in culori inchise, tinand o umbrela si grabindu-se spre casa.
        In mijlocul acestor oameni grabiti se afla el. Un baiat inalt, cu parul auriu precum Soarele, cu ochii cenusii si pielea bronzata si stralucitoare. Imbracat doar cu in hanorac visiniu si cu o pereche de blugi negrii, taiati.
        Sta singur in ploaie, neclintit, uitandu-se parca dupa cineva. Toti cei care trec grabiti se uita ciudat la el, sau dau peste el din greseala. Dar, cu toate astea, el ramane mut, nemiscat.
         Ploaia inceteaza. Soarele isi face timid aparitia dintre norii cei grei. El tot acolo sta. De data asta are o expresie de dezamagire pe fata. Ochii sai nu mai sunt atat de cenusii. Acum sunt tristi si parca lipsiti de viata.
          Scoate din hanorac un trandafir rosu si il lasa sa cada in apa. El pleaca de acolo trist, cu ochii plini de lacrimi, tarandu-si picioarele printre frunze si noroi.
          Un porumbel coboara dintr-un copac si zboara pana la trandafir. Il ia in cioc si pleaca cu el in zbor.

Un om cu-n pian...

            Ploua. Picaturile de apa se lovesc violent de fereastra salii de clasa. Student la Conservator, specializat pe pian sta si isi ineaca amarul in sunetele putin dezacordate ale pianului. Degetele ii ating clapele, dar gandul ii este departe. Se gandeste la ea...o chitarista oarecare..o fata banala, dar pentru el speciala.
             O vedea mereu stand intr-un colt cu chitara in brate, parca imbratisand-o. Dar de data asta o lacrima se prelingea din ochii sai negri, intunecati, misteriosi.
              Pianistul se gandea ce oare este in capul ei. Pur si simplu nu putea sa isi dea seama la ce se gandeste...de ce plangea? Chitarista a sarit ca si arsa cand a vazut pianistul privind-o, de parca a simtit cum privirea lui vrea sa ii ajunga in adancul sufletului. Si-a sters lacrimile si a fugit. Pianistul indragostit a fugit dupa ea dar nu a putut sa treaca pragul usii. Putea auzi pasii ei indepartandu-se odata cu suspinele ei. Spera sa poata vorbi cu ea urmatoarea zi..
              Vremea trista nu a plecat nici in ziua urmatoare. Nici urma de sunetele calde ale chitarii perfect acordate. Toata saptamana urmatoare sala de clasa era rece..trista...
                Intr-o zi pianistul a aflat ca fata nu mai urma cursurile Conservatorului din Bucuresti. Inima sa era franta. A ramas doar un simplu baiat fara o iubire implinita..doar un om cu-n pian.